EPILOG I

acolo-
Te-am asteptat in ploaia ferma,
Si am crezut ca nu ai sa mai vii
Dar am sperat privind in urma,
Stiam ca poate tu nu vei lipsi.

Atunci si vntul se izbea de mine
Si gandul meu zbura mereu la tine
As fi putut pleca departe-acum
Dar am ramas privind spre tine.

Tu ai uitat ca eu am aripi,
Si zborul meu e foarte greu?
Dar iti spun acum „iertare eu” 
Nu am crezut ca vei veni.

Cum as putea uita „adancul” 
Fireste, tu nu poti sa-l vezi
Cum as putea uita cuprinsul
Aripa ce mi-o daruiesti.

Eu ti-as fi dat si toamna, cerul
Si ploaia si sihastru zbor
Dar ai plecat, tu nu le-ai luat
Lasandu-ma-n silentiu-n dor.

Si am ramas un solitar in noapte
Un inger care tocmai s-a pierdut
Un glas ce tocmai a tacut
Un paradox ce te-a iubit pe tine.







EPILOG II

O frunza cade, un gand razbate,
S-aud pasi ce ma-n-conjoara.
M-as fi putut opri eu doara
Dar am plecat pe caile ferate.

Uitat esti tu, gand al nimicirii
Ai spulberat orice speranta.
Ai spart si inima iubirii
Mi-ai aratat atunci un fir de ata.

Caci viata mea pe el atarna, stiu
Azi sunt si-aici, dar maine poate
Acolo eu n-o sa mai fiu
Atunci nu o sa-mi fie bine 

Vad lumi, se prabusesc in mine
Dar tu mereu ai sa ma ridici
Lasa-ma, nu sunt pentru tine
Poate nu merit ca sa fiu aici.


ASCULTA,

Tu ai privit adanc amurgul,
Si-ai incetat sa ma privesti
Ma lasi in urma, ma ratacesti.
Cum as putea uita trecutul?

Nu plange tu! O ploaie curge
In ochii tai se vede cerul 
Cum as putea uita amurgul?
Din palma mea o frunza fuge.

Ai auzit am aripi, zbor!
Eu plec din nou departe.
Daca tu pleci eu am sa mor.
S-a-ntors privind si plecat.